Pui, metrou si VTM

Uneori, cam pe la jumatatea povestii, autorul decide ca ar fi momentul sa afli unde a inceput totul. Undeva, la o margine de craca, un fruct isi hatana pentru ultima oara existenta. S-a prabusit cu un zgomot sec, provocand pamantului un stranut infrunzit. Mai tarziu, o samanta, membra a corpului expeditionar, pornea pe cai naturale. Exact de acolo incepe povestea. Tocmai am descoperit ce multi stiau deja – ca nu trebuie sa fii neaparat vreun George Lucas, sa poti uzita de asa metoda. Poti foarte bine sa fii un marunt, pe la 1.78, ca mine. Campania #theboxisfortheordinary este foarte departe de a fi terminata. Ceea ce urmeaza, insa, este povestea inceputului…

Joi seara, plecand cu metroul din Pipera. La sase. Doar eu stiu mai bine de opt balade si vreo duzina de haiku-uri despre asta, asa ca nu dezvolt exagerat. Sardine civilizate, vanand avid locuri jos, unde incasezi doar genunchi, nu si coate. Beneficiar de cartela tip lux, stantata de la prima statie, ma asez confortabil in fotoliul Metrorex, cu umerii depasind lejer marginea spatiului oferit cu atata ingaduinta. Trei sferturi dintre voi stiu deja, in metrou ti se ofera un spatiu conic, lat de o buca jumatate.
Ca tot cetateanul european, plin de drepturi, ma lipesc de peretele de Facebook. Black Friday, ca atunci se intampla ce povestesc, poze de toamna, campanie electorala, miros de ceapa in jur. Am zis ceapa doar pentru evocare. Cand, pierdut, apare un anunt al unui card de membru al clubului “prietenii mei”. Constantin Constantin (pe cuvant) lipeste o poza cu un VW Polo 2005, alb in chiloti de sport. Cu o dunga neagra adica, gaurita pentru logo. “Caut colaborator pentru design masina VTM”. Acum, daca am uitat exact textul anuntului, primiti toti o sacosa cu scuze.
Ma credeti sau nu, treaba voastra (imi iau sacosa inapoi), imi venea sa palmez telefonul. Murmurul metaforei care tine loc de garnitura de tramvai subteran si-a suspendat nedefinit existenta. Dau sa caut omul, sa vad cine e si ce a facut in ultimii cinci ani. Deloc Internet, fiind intre statii. Tensiune. Parca auzeam ram-pam-pam-ul relantiului unei masini de curse. Merde alors, apas pe mesaj si incep sa compun, pana dau de net. Formulez de cinci ori cele trei cuvinte.
“Salut, iti scriu in legatura cu cererea ta de oferta pentru design. Reprezint Dums Design, un start-up de Webdesign si PR, care are in portofoliu un blog de masini, ca asta ne e pasiunea.” Ceva de genul, dupa care oferta concreta. Sardinele din jur erau de trei ori mai multe parca, si tineau timpul in loc. Imi imaginam ca omului i-ar trebui doua week-end-uri doar sa citeasca toate mesajele primite.
Cum miroase a statie, cum trimit. Ma intorc la anunt si ma uit lung la Polo. Daca nu stiai, nemtii mai intai au numit italieneste masina, si-au facut meandrele lor saxone pe sub capota, dupa care au chemat un stilist faimos, un Nebotezatu al auto-lumii, si i-au zis “Herr Nene, frem das Auto precum nume sa arate”. Nu va mirati, ca asa e topica lor. Ei ingineresc frazele.
Nu as vrea sa va ganditi o cliputa macar la un Polo WRC, ca nu e cazul aici. Matusa Tamara, dupa ce i-a lasat toate avutiile si nestematele lui Adisor, cu masinuta asta a ramas, sa mearga la market sa ia caracatita cu mazare.
In fine, “Lateralus” alunec. Mii, scuze.
Aproape sa ratez propriul exit din uniunea bucuresteana a transportului prin vagauna, cand imi zumzaie telefonul: “De acord.”
“I would like to thank the Academy. This award…”. Stoluri de porumbei albi (evident in chiloti negri de sport) falfaiau la deschiderea usilor, anuntata de fanfara armatei. In capatul scarii rulante, panglica rosie. Era de la alegeri, poate. Aleluia!
A trebuit sa imi dau una peste ceafa, sa-mi revin, cu tot riscul oprobiului public. Facem schimb de numere de la pantofi si stabilim sa ne auzim in jumatate de ora. Timpul goneste si nu respir de patru ori pana sun.
Daca as spune ca am incercat in fel si chip sa imi imaginez cu ce fel de om voi avea de vorba, ca l-am vazut si Leu si Ponta, si vecinul uscativ de la Ploiesti care conduce un microbuz pana la Cheia si-napoi, maica-mea cu mustata, Ray Charles (care, daca nu stiati, se bataia in scaun pentru ca nu stia unde-i microfonul; nici nu ma gandesc sa zic de ce radea continuu, cautati pe net), orice… ar fi o descriere incompleta. Ei bine, am vorbit si nu eram deloc lamurit. Sigur, optiunile se imputinasera, dar tot nu puteam pune o imagine peste vocea auzita. Omul mi-a placut, insa – hotarat, ca si cum tocmai se pregatea de un Scandinavian Flick. Am stabilit caile de comunicare si de transfer de informatie, mi-a spus cam ce ar vrea sa transmita desenul si termenul limita. ATA Racing Show trebuia sa fie primul eveniment la care sa participe masina cu echipament nou.
Putina vreme dupa, trimitem 4 variante de design. Incantat, o alege pe ultima. “M-am consultat cu toata echipa, am votat si asta a castigat”. Vine dintr-o lume in care de regula doar unul iese in fata. Nu poti sa nu apreciezi atitudinea. I-am povestit ca intre sanii echipei noastre s-au dat lupte grele, eu am ramas fara degetul mare incercand sa argumentez suplimentar preferinta pentru alt design. Asa ca vrem sa stim care e celalalt design. Omul imi spune “Desenul 2, mie ala mi-a placut cel mai mult. Dar daca asta a iesit la vot…” Fandez si impung: “Pai si ce, e democratie de-adevaratelea pe undeva?”. A doua zi imi scrie: “M-am hotarat. Avem de-a face cu o dictatura”.
Uite-asa ne-am dus la Crevedia. Nu dupa pui (ca sa vezi…), ci dupa Cristi (da, stiu, am zis dublu-Constantin si nu stiu cum sa justific; sa faceti bine sa ma credeti) si un Polo desenat numarul doi. Sa fim clari: tuns numarul doi nu e tot aia. Daca nu ati ajuns la ATA Racing Show pana acum, aflati ca e un eveniment pe cinste. Ce expiri ajunge in pistoanele lui Gartofan si Tempestini. Si viceversa. Fara sa vrei, chiar, te molipsesti de zambetul pe care doar adrenalina stie sa ti-l deseneze. La standuri, Cristi aproape ultimul. Am trecut pe langa toate masinile de parca noi urma sa luam startul. Aproape ca a trebuit sa punem frana si eram pe jos. Am sa o spun franc. Am vrut sa iau puiul acasa. Sa ne urcam noi in el si sa-l alergam pana transpira. Oamenii trebuie ca ne-au recunoscut dupa latimea zambetului.
Parte din sutele de poze pe care le-am facut atunci, le-ati vazut deja. Si cred ca daca va uitati atent, in fiecare cadru cu masina noastra,s-ar putea ca ranjetul nostru sa mai sticleasca inca. Iar despre pilotul nostru, sa nu va mire: o sa mai tot auziti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s