Tag Archives: nervi la volan

Mici defecte – editorial

“Cele mai periculoase situatii nu sunt cele care presupun cele mai mari riscuri, deoarece acelea pot fi prevazute si evitate. Este frecvent si trist ca o situatie aparent inofensiva sa se finalizeze in tragic.”

Drum Pipera – Ploiesti, via Dimieni, pentru ca… mai putina aglomeratie, mai multe oportunitati de depasire, o lume mai curata te inconjoara, aparent, si iti ia gandul de la gropi, canale si benzi care se termina subit. Vremea nu are un temperament, ci mimeaza bivalenta mea interioara, bine cunoscuta mie.

Urc pe pod si intalnesc frustrarea. E tot timpul prezenta acolo, pe pod, fie ca gest statistic, sau ca rezultat al limitarilor legale. Ca si cum as trece o granita, un prag sacru care imi transforma perceptia pentru o secunda, dar suficient cat sa ma tenteze, sa ma uit peste pod, in jos la masinile care abordeaza giratoriul dupa bunul lor plac.

Ajung si eu la giratoriul meu si il parcurg mecanic, fara tihna, in urma frustrarii provocatoare de dezamagire. Dar odata terminata linia continua, depasesc frustrarea demonstrativ.

Sunt acolo, cu totul. Exista doar zgomotul motorului, cateva trepte schimbate alternativ si atentia mea la toate detaliile actiunii. Semafor…

“Ce ai facut azi?”

Pasagerul imi raspunde si se schimba culoarea semaforului. Masina din fata face stanga fara semnal. Sunt necaracteristic de calma. Aud si receptionez informatia auditiva, dar nu pot reactiona la ea. Sunt ghemuita intr-o camera din mintea mea, cu ziduri de lemn si pardoseala din pamant. Intind o mana afara, ne tinem de mana, dar mi-e lene sa ma ridic si sa ies. Incearca sa ma traga. Il las. In aceasta camera are locul lui, intotdeauna, dar amandoi in ea e incomod, neproductiv si rau. Intram pe rand si ne scoatem reciproc, ocazional. Doar ca astazi m-am si invelit, deja.

Fac dreapta si calc acceleratia. Ma intalnesc iar cu frustrarea, in forma unei Octavii gri.

Ezit. Vreo 2 km si pe masura ce ezit camera devine mai calda si mai confortabila, dar incepe sa se stranga insesizabil in jurul meu. Apoi intrebarea: daca de data asta voi ramane aici? Pana la urma…

Depasesc Octavia si dupa o vreme verific vitezometrul. 140km/h prin sat. Pasagerul tace, obosit. Imi trag un set de palme si accelerez.

Fac stanga si accelerez in gol, in asteptarea DN-ului, fara simt de raspundere – depasesc tot. Camera devine din ce in ce mai mica. Intr-un final, tratez:

“Sunam?”

Si suna. Discutia trece, fara sa rezolve nimic. Camera devine din ce in ce mai mica. Discutam apelul. Brusc imi dau seama ca in camera au inceput sa creasca spini, si fiecare spin si fiecare idee, imi transforma starea intr-una pe care nu as vrea sa o afisez si ma simt vinovata. Ma apasa.

Ne apropiem vijelios de DN. Acul indica 130km/h, in fata creste simtitor o dubita bleumarin.

Imi spune:

“Ai timp.”

Si desi de regula nu cred, nu ma las influentata, din supersitie mai mult, acum nu ma mai uit si ies in contrasens.

Aveam.

Ajung la DN, inghiontita de disconfortul camerei mele, acum sufocant de mica. In fata, o alta Octavie isi face curaj de 5 minute sa traverseze. Nu am loc pe langa ea.

Ma las pe spate, schimb melodia, aprind o tigara. Nu ma grabesc. As vrea totusi ca el sa nu fie prizonier langa mine, in camera mea si pe spinii mei. Imi pierd rabdarea si accelerez. Octavia la fel. Schimb a doua deja, accelerand si el imi spune:

“Stai!”

In clipa urmatoare, in banda 1 a DN-ului, trece vijelios o masina.

“Nu stiam ce face asta cu Octavia, mi s-a parut ca franeaza.”

Nu stie inca. Eu nu vazusem masina din banda 1. Si in banda 1 venea lansat un vehicul cu peste 100km/h, care nu ne-ar fi putut evita. Cand am franat, a trecut la 10 cm de integritatea mea fizica, fara vreo urma de reactie.

Dintr-o reactie precauta, cel putin 2 oameni scapa cu viata.

Unul, ramane insa pe spini, intrebandu-se daca nu ar fi cazul sa schimbe abordarea. Celalalt e departe de trauma pentru ca se uita la o Octavie. Si acum va intreb pe voi: E faina Octavia asta noua, sau ce?